Vestea bună a venit din Olanda cu aer de minune întârziată: Coiful de la Coțofenești a fost recuperat, alături de două dintre brățările dacice furate în jaful de la Muzeul Drents. Vestea proastă, fiindcă la noi bucuria nu vine niciodată fără o cârjă ruptă, este că a treia brățară lipsește încă.
Recuperarea incompletă care strică bucuria
Procurorii olandezi au confirmat public că una dintre brățări nu a fost recuperată, chiar dacă piesele principale au fost găsite și prezentate la Assen.
Aici începe, inevitabil, partea românească a poveștii. Nu cea juridică, nu cea muzeografică, nu cea diplomatică. Ci partea aceea în care, după ce ai trecut prin explozibili, hoți, procese, detectivi de artă și conferințe de presă cu cagule, ajungi să te întrebi unde Dumnezeu a dispărut brățara lipsă.
Fiindcă nu vorbim despre o șurubelniță uitată într-un atelier. Vorbim despre o piesă de tezaur. Și totuși, ea plutește acum undeva între patrimoniu și inventarul unei lumi populate de oameni care, dacă găsesc istoria, încearcă întâi s-o îndese într-o sacoșă.
Prima ipoteză, cea mai banală și tocmai de aceea cea mai credibilă, este că brățara a rămas la unul dintre deștepții operațiunii, într-un sertar, într-o groapă, într-un perete fals sau într-o cutie atât de banală încât anchetatorii au trecut o clipă pe lângă ea.
Unii oameni țin acte vechi, alții țin baterii descărcate, alții au în casă o brățară dacică de aur și se prefac că duc o viață normală. Nimic nu mai poate fi exclus când deja am aflat că asemenea piese pot fi furate cu explozibil și plimbate prin lume de niște indivizi care par mai apropiați de furtul de catalizatoare decât de traficul de artă fină.
Furtul din 2025 a fost comis după o explozie la muzeu, iar procesul suspecților urmează în aprilie.
A doua ipoteză este mai tristă și mai murdară: poate că brățara circulă deja prin subsolul pieței negre, unde patrimoniul devine marfă pentru colecționari fără obraz, oameni care nu cumpără frumusețe, ci putere simbolică.
Există întotdeauna câte un bogat dubios care nu vrea să expună nimic, ci doar să știe că are el, în întunericul lui securizat, o bucată de istorie pe care alții o caută disperați. Genul de individ care n-are cultură, dar are seif. N-are legătură cu civilizația dacică, dar are obsesia posesiei.
Pentru asemenea personaje, o brățară de tezaur nu e patrimoniu. E, evident, un trofeu.
A treia ipoteză, deja mai aproape de pamflet, este că brățara s-a pierdut în etapa aceea fatală în care prostia umană încearcă să administreze obiecte pe care nu le înțelege.
Cu alte cuvinte: cineva a ascuns-o atât de bine, încât a pierdut-o și el.
A îngropat-o, a mutat-o, a schimbat punga, a schimbat locul, a băut ceva, a uitat.
Ar fi o soartă perfectă pentru o parte din tezaurul României: să nu fie nici furată cu adevărat, nici vândută, ci pur și simplu rătăcită de un cretin organizat precar.
A patra ipoteză: brățara e, pur și simplu, „la cineva”. Și, desigur, există și ipoteza suprem românească, deși povestea se petrece în Olanda: brățara ar putea fi acum „la cineva”.
Nu oficial, nu juridic, nu în acte. Pur și simplu la cineva.
La un văr, la un intermediar, la un „băiat care știe pe cineva”, la un om care a primit-o temporar, doar ca să o țină puțin, până se liniștesc apele.
Istoria noastră recentă e plină de lucruri dispărute „temporar”, care apoi au intrat într-o ceață foarte practică și foarte convenabilă.
Victoria cu un dinte lipsă
Faptul că au fost recuperate coiful și două brățări este, fără îndoială, o victorie. Dar victoria asta are încă un dinte lipsă. Iar dintele acela spune ceva urât și adevărat despre lumea în care trăim: poți recupera simbolul mare, piesa care face titluri, obiectul care aprinde emoția publică.
