Anunțul deputatului PNL Alexandru Muraru privind o posibilă sesizare a Curții Constituționale, dacă președintele Nicușor Dan nu dizolvă Parlamentul după îndeplinirea condițiilor pentru anticipate, readuce în dezbaterea politică o problemă la care CCR a răspuns deja explicit, stabilind că dizolvarea este o posibilitate, nu o obligație a șefului statului. Un eventual demers ar putea avea însă un obiect juridic distinct în verificarea unor desemnări succesive de premier care ar urmări exclusiv prelungirea blocajului, fără perspectiva reală a formării unui Guvern.
Alexandru Muraru a prezentat problema ca pe o divergență de interpretare constituțională, între posibilitatea ca președintele să continue propunerile de guvern și presupusa obligație de a declanșa anticipate.
Deputatul a pus în discuție dacă „poate să existe oricâte guverne care să fie respinse de Parlament” sau dacă „președintele este obligat să convoace aceste alegeri anticipate”, anunțând intenția unei sesizări a CCR.
Cele două probleme trebuie însă separate. Faptul că președintele nu este obligat să dizolve Parlamentul nu înseamnă că poate face orice desemnare, în orice condiții și cu orice scop. Dar nici eventuala folosire abuzivă a procedurii de învestitură nu transformă automat dizolvarea în singurul remediu constituțional.
Constituția spune „poate”, iar CCR a explicat ce înseamnă
Articolul 89 alin. (1) permite președintelui să dizolve Parlamentul după consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare, dacă nu a fost acordată încrederea pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și au fost respinse cel puțin două solicitări de învestitură.
Avem așadar două condițiile cumulative. Două respingeri înainte de expirarea termenului nu sunt suficiente, după cum nici trecerea celor 60 de zile fără două respingeri nu permite dizolvarea. Îndeplinirea lor deschide însă o posibilitate constituțională, fără să producă dizolvarea de drept.
Constituția nu vorbește despre exact două solicitări, ci despre „cel puțin două”. Tocmai această formulare a fost folosită de CCR pentru a explica de ce procedura poate continua.
Decizia din 2020 răspunde direct întrebării lui Muraru
În Decizia nr. 85/2020, paragraful 119, Curtea Constituțională afirmă expres că articolul 89 consacră „posibilitatea, iar nu obligația Președintelui României de a dizolva Parlamentul”.
În același paragraf, judecătorii arată că textul constituțional „nu exclude posibilitatea ca Președintele să formuleze mai multe solicitări de învestitură”.
Explicația este legată de pragul minim prevăzut de Constituție și de posibilitatea rezolvării blocajului prin continuarea încercărilor de formare a Guvernului. Tot aici, dizolvarea este calificată drept măsură „ultima ratio”, iar președintelui îi este recunoscută o obligație de diligență pentru păstrarea stabilității instituționale.
Prin urmare, o sesizare întemeiată exclusiv pe ideea că, după două respingeri și 60 de zile, președintele trebuie să dizolve Parlamentul ar întâlni un obstacol jurisprudențial direct. CCR nu ar fi chemată să răspundă pentru prima dată acestei întrebări.
Încă din 2014, Curtea a diferențiat posibilitatea de obligație
Distincția apare și în Decizia nr. 80/2014, pronunțată asupra unei propuneri de revizuire a Constituției. Proiectul urmărea înlocuirea formulei facultative cu una imperativă și prevedea cel puțin trei solicitări de învestitură respinse. La paragraful 274, CCR constata că actuala Constituție prevede posibilitatea dizolvării, în timp ce modificarea propusă ar fi instituit obligația președintelui.
Curtea a observat și tensiunea dintre o dizolvare obligatorie și menținerea unor consultări care trebuie să aibă un rol efectiv. La paragraful 276, a recomandat reformularea textului în sensul păstrării posibilității de dizolvare, în condițiile strict stabilite.
Ceea ce Muraru prezintă ca posibil înțeles al Constituției actuale a fost identificat de CCR drept efectul unei modificări propuse a Constituției.
Desemnările succesive nu sunt un cec în alb
Jurisprudența nu îi oferă însă președintelui libertatea de a perpetua artificial criza. Decizia nr. 85/2020 privea redesemnarea lui Ludovic Orban după demiterea Guvernului prin moțiune de cenzură. Curtea a criticat folosirea procedurii de desemnare pentru provocarea eșecului învestiturii și obținerea anticipatelor.
Paragrafele 112-118 pun accentul pe consultări efective și pe scopul constituțional al desemnării: formarea unui Guvern care să obțină încrederea Parlamentului. Curtea nu a interzis în principiu renominalizarea unui premier demis, ci a examinat împrejurările concrete și finalitatea conduitei.
În situația în care președintele ar face desemnări pur formale, exclusiv pentru a menține blocajul, conduita sa ar putea fi contestată prin raportare la loialitatea constituțională.
Aceasta ar fi însă o problemă de demonstrat prin fapte, pentru că o a treia sau a patra desemnare nu devine neconstituțională numai prin numărul ei. Nici respingerea candidatului nu dovedește, singură, că desemnarea a fost abuzivă. Negocierile pot evolua, majoritățile se pot modifica, iar o obligație de diligență nu garantează succesul învestiturii.
Doctrina conține și o opinie contrară, semnată de Antonie Iorgovan
Teza dizolvării obligatorii nu este lipsită de antecedente doctrinare. În volumul „Constituția României revizuită. Comentarii și explicații”, publicat la All Beck în 2004, Antonie Iorgovan afirmă, la pagina 211, că „Preşedintele este obligat să dizolve Parlamentul” dacă sunt îndeplinite condițiile articolului 89.
Pasajul se află în comentariul articolului 113, despre moțiunea de cenzură. Autorul discută posibilitatea ca majoritatea parlamentară să folosească acest instrument pentru a deschide drumul anticipatelor. Este vorba despre un scenariu în care există un consens al majorității parlamentare pentru alegeri anticipate, iar drumul a fost deschis prin moțiune de cenzură depusă special cu acest scop.
Alte surse doctrinare majoritare susțin însî caracterul facultativ. Opinia lui Iorgovan rămâne relevantă pentru dezbaterea doctrinară, dar ea precedă deciziile din 2014 și 2020 și nu poate fi prezentată drept interpretarea obligatorie a dreptului constituțional actual.
Cine poate sesiza CCR într-un conflict constituțional
Deși anunțul e făcut de un lider PNL, trebuie pecizat că un partid politic nu este titular al dreptului de sesizare prevăzut de articolul 146 lit. e) din Constituție.
Curtea poate fi sesizată, pentru soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională, de președintele României, președintele oricăreia dintre Camere, prim-ministru sau președintele Consiliului Superior al Magistraturii.
Un parlamentar individual, un grup parlamentar sau un partid nu poate formula direct o asemenea cerere în această calitate. Expresia „PNL va sesiza CCR” ar putea desemna, așadar, promovarea demersului printr-un titular competent membru PNL.
Ce rezultat ar putea avea sesizarea
Dacă demersul ar cere constatarea unei obligații automate de dizolvare, argumentul central ar contrazice interpretarea explicită a CCR. O soluție favorabilă ar presupune reconsiderarea sau o delimitare convingătoare a jurisprudenței existente, nu simpla lămurire a unui text până acum neinterpretat. Oricât de înclinată ar fi CCR, în actuala componență, să recurgă la revirimente jurisprudențiale, este greu de crezut că o asememea schimbare radicală ar putea avea loc.
Dacă sesizarea ar documenta desemnări abuzive, întrebarea dacă a folosit președintele o competență constituțională împotriva scopului pentru care aceasta există. Ar trebui prezentate actele contestate, consultările, evoluția sprijinului parlamentar și dovezile caracterului pur formal al propunerilor. Simpla nemulțumire a unui partid față de continuarea negocierilor nu este suficientă.
Chiar constatarea unui conflict nu ar conduce obligatoriu la dizolvare. Remediul ar putea viza exercitarea corectă a desemnării sau reluarea consultărilor.
Finalitatea juridică realistă a unui asemenea demers ar putea fi, așadar, verificarea limitelor conduitei prezidențiale într-o criză concretă. Obținerea anticipatelor numai prin invocarea celor două respingeri și a termenului de 60 de zile se lovește de un răspuns pe care Curtea l-a dat deja: dizolvarea este facultativă, iar continuarea încercărilor de învestitură este posibilă, cu respectarea finalității constituționale a formării Guvernului.
