Unul dintre cele mai tulburătoare mistere ale medicinei continuă să ridice întrebări: ce poate percepe un om în timpul unui stop cardiac, atunci când este inconștient și se află într-o stare clinică critică?
Totul a început cu un prim studiu, publicat în prestigioasa revistă The Lancet, care a urmărit 344 de pacienți resuscitați după un stop cardiac, în zece spitale din Țările de Jos. Rezultatul a atras atenția cercetătorilor: 62 de pacienți, adică 18%, au raportat o experiență de apropiere de moarte, iar 41 dintre ei au descris ceea ce cercetătorii au considerat o experiență „de bază”, cu mai multe elemente specifice.
Amintiri dintr-un moment în care totul părea să se fi oprit
Cercetarea, coordonată de cardiologul Pim van Lommel, a fost realizată prospectiv, ceea ce înseamnă că pacienții au fost incluși consecutiv și evaluați după resuscitare. O parte dintre participanți au fost intervievați în primele zile după procedura de resuscitare.
Experiențele relatate au inclus senzația de a fi conștient de propria moarte, emoții pozitive, senzația de ieșire din corp, trecerea printr-un tunel, perceperea unei lumini sau întâlnirea cu persoane decedate. Nu toți cei 62 de pacienți au descris toate aceste elemente, intensitatea experiențelor fiind diferită de la un caz la altul.
Ceea ce i-a intrigat pe cercetători a fost faptul că apariția acestor experiențe nu a fost asociată cu durata stopului cardiac sau a inconștienței, cu medicația administrată ori cu teama de moarte înaintea evenimentului.
Cu alte cuvinte, datele nu au permis identificarea unui factor medical simplu care să explice de ce unii pacienți își amintesc astfel de experiențe, în timp ce majoritatea nu își amintesc nimic.
Din cei 344 de supraviețuitori, 282, adică 82%, nu au raportat nicio amintire a perioadei de inconștiență. Diferența dintre cele două grupuri a devenit una dintre principalele întrebări ridicate de cercetare.
Autorii au arătat că o explicație pur fiziologică, precum lipsa oxigenului la nivelul creierului, nu explică în mod simplu fenomenul, deoarece, dacă aceasta ar fi singura cauză, era de așteptat ca experiența să apară la mult mai mulți dintre pacienții aflați în aceeași situație clinică. Studiul nu a demonstrat însă că aceste experiențe apar independent de activitatea cerebrală și nici că reprezintă dovada unei conștiințe separate de creier.
Aici se află, de fapt, partea cea mai controversată a cercetării. Studiul a documentat relatările pacienților, nu originea lor definitivă. Știința poate consemna ceea ce oamenii spun că au experimentat, însă mecanismul prin care apar aceste amintiri rămâne disputat.
O experiență care poate schimba viața
Cercetătorii nu s-au oprit la momentul resuscitării. Participanții au fost urmăriți și după doi, respectiv opt ani, pentru a vedea dacă experiența raportată a avut efecte pe termen lung.
Rezultatele au indicat că transformările au apărut treptat. Persoanele care raportaseră experiențe de apropiere de moarte au prezentat schimbări mai pronunțate în ceea ce privește valorile, perspectiva asupra vieții și relația cu moartea, în comparație cu cei care nu raportaseră astfel de experiențe.
Misterul nu s-a aflat
Studiul olandez, publicat în 2001, a devenit una dintre cercetările importante în domeniul experiențelor de apropiere de moarte și a alimentat ulterior alte proiecte științifice. Cercetările mai recente arată că proporția persoanelor care raportează astfel de experiențe diferă considerabil între studii, în funcție de criteriile folosite și de populația analizată.
Așadar, cifra de 18% nu înseamnă că aproape unul din cinci oameni „vede lumea de dincolo”. Înseamnă că, în acel grup de 344 de supraviețuitori ai unui stop cardiac, 18% au relatat ulterior experiențe pe care cercetătorii le-au încadrat drept experiențe de apropiere de moarte.
Iar întrebarea care rămâne este poate cea mai fascinantă dintre toate: cum apar aceste amintiri într-un moment în care corpul se află la limita dintre viață și moarte? Deocamdată, medicina are date, ipoteze și numeroase întrebări, dar nu un răspuns definitiv.
