Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a decis că Italia nu poate condiţiona accesul beneficiarilor de protecţie internaţională la „venitul de cetăţenie” de o rezidenţă de minimum 10 ani, deoarece cerinţa constituie discriminare indirectă interzisă de dreptul UE.
Curtea de Justiţie Europeană respinge condiţia de 10 ani de rezidenţă pentru accesul la venit minim în Italia. Hotărârea a fost pronunţată în cauza C-747/22, într-un litigiu pornit de la cazul unui beneficiar de protecţie subsidiară care locuia legal în Italia din 2011 şi primea „venitul de cetăţenie”, o prestaţie socială legată de măsuri de integrare profesională şi socială.
Acordarea acestei prestaţii era condiţionată de rezidenţa în Italia pentru cel puţin 10 ani, dintre care ultimii doi ani trebuiau să fie continui. După un control administrativ, Istituto nazionale della previdenza sociale, INPS, a constatat că persoana respectivă nu îndeplinea această condiţie. Instituţia a oprit plata prestaţiei şi a cerut returnarea sumelor considerate plătite necuvenit.
Beneficiarul a contestat decizia în faţa unei instanţe italiene, susţinând că cerinţa unei rezidenţe de 10 ani este discriminatorie indirect, deoarece este mai uşor de îndeplinit de cetăţenii italieni decât de cetăţenii străini.
Ce a spus justiția italiană
INPS a susţinut că venitul respectiv nu urmărea acoperirea unei nevoi primare, ci intra în domeniul politicii de ocupare şi integrare, ceea ce ar justifica cerinţa unei legături reale cu Italia.
Instanţa italiană a considerat că această condiţie ar putea fi discriminatorie şi disproporţionată şi a cerut Curţii de Justiţie să stabilească dacă este compatibilă cu dreptul Uniunii Europene.
Intervenția Curții Europene de Justiție
Curtea a decis, mai întâi, că „venitul de cetăţenie” are o dublă natură. El este o măsură de acces la ocuparea forţei de muncă, supusă principiului egalităţii de tratament între beneficiarii de protecţie internaţională şi cetăţenii statului membru, şi o prestaţie socială de bază, sub forma unui venit minim.
Această calificare este importantă deoarece dreptul UE garantează beneficiarilor de protecţie internaţională tratament egal cu cetăţenii statului membru în domeniul accesului la măsuri de ocupare şi la prestaţii sociale de bază.
Curtea a constatat că cerinţa de rezidenţă de 10 ani este aplicată în acelaşi mod cetăţenilor italieni şi beneficiarilor de protecţie internaţională. Totuşi, în practică, ea afectează în principal persoanele care nu sunt cetăţeni italieni. Judecătorii au stabilit că această diferenţă de tratament constituie discriminare indirectă, în principiu interzisă de dreptul UE.
Curtea a analizat şi justificarea prezentată de guvernul italian, potrivit căreia „venitul de cetăţenie” implică costuri administrative şi financiare semnificative, ceea ce ar permite limitarea prestaţiei la persoanele bine integrate în comunitatea naţională.
Judecătorii UE au respins acest argument. Curtea a arătat că acordarea unei prestaţii sociale generează aceleaşi costuri pentru instituţia competentă indiferent dacă beneficiarul este cetăţean al statului membru sau beneficiar de protecţie internaţională.
Curtea a mai precizat că, în privinţa accesului la măsuri de ocupare şi la prestaţii sociale de bază, dreptul UE conferă beneficiarilor de protecţie internaţională un drept la tratament egal şi nu permite statelor membre să introducă alte condiţii sau limitări decât cele prevăzute de legislaţia europeană.
CJUE: Durata şederii pe teritoriul unui stat membru nu este prevăzută de dreptul UE ca criteriu pentru acordarea acestor beneficii
Judecătorii au subliniat că durata şederii pe teritoriul unui stat membru nu este prevăzută de dreptul UE ca criteriu pentru acordarea acestor beneficii beneficiarilor de protecţie internaţională.
Curtea a considerat, de asemenea, că impunerea unei condiţii de rezidenţă de 10 ani contravine obiectivului dreptului UE de a asigura un nivel minim de prestaţii pentru beneficiarii de protecţie internaţională.
Statutul acestor persoane nu este, prin natura sa, permanent şi poate fi revocat, ceea ce poate duce, în anumite cazuri, la returnarea persoanei în ţara de origine. În acest context, o cerinţă de rezidenţă atât de lungă ar limita accesul la prestaţii concepute pentru acoperirea unor nevoi de bază şi pentru integrare.
Hotărârea nu soluţionează direct litigiul naţional. În cadrul unei trimiteri preliminare, Curtea de Justiţie interpretează dreptul UE, iar instanţa naţională trebuie să soluţioneze cauza conform acestei interpretări.
Decizia UE este obligatorie în toate statele în aceleași spețe
Decizia Curţii este obligatorie şi pentru alte instanţe naţionale care ar judeca probleme similare privind accesul beneficiarilor de protecţie internaţională la prestaţii sociale de bază sau măsuri de integrare profesională.
Cauza se înscrie în aplicarea Directivei 2011/95/UE, care stabileşte standardele pentru calificarea cetăţenilor din ţări terţe sau apatrizilor ca beneficiari ai protecţiei internaţionale şi defineşte conţinutul protecţiei acordate.
Dreptul UE prevede că beneficiarii protecţiei internaţionale trebuie să beneficieze de tratament egal cu cetăţenii statului membru în ceea ce priveşte accesul la măsuri de ocupare şi la anumite prestaţii sociale de bază.
În acest caz, Curtea a interpretat articolul 26 din directivă, referitor la accesul la ocuparea forţei de muncă, şi articolul 29, privind prestaţiile sociale. „Venitul de cetăţenie” italian a fost considerat relevant pentru ambele domenii, deoarece combină un venit minim cu obligaţia de participare la un program de integrare ocupaţională şi socială.
Hotărârea clarifică limitele în care statele membre pot condiţiona accesul la prestaţii sociale pentru beneficiarii de protecţie internaţională. Statele pot organiza propriile sisteme de protecţie socială, dar nu pot introduce condiţii care afectează disproporţionat străinii protejaţi de dreptul UE şi care nu sunt prevăzute de cadrul european.
Decizia are relevanţă mai largă pentru politicile naţionale de sprijin social şi integrare, în special atunci când prestaţiile sunt legate atât de venit minim, cât şi de participarea la măsuri de ocupare a forţei de muncă.
