Giorgia Meloni are o poveste de spus Europei în general și are un mesaj, chiar lozinci, de transmis dreptei franceze în particular. Sâmbătă, 20 septembrie, președinta de extremă dreapta a Consiliului italian s-a adresat prin video publicului unui eveniment intitulat „Dreapta care câștigă”, organizat de aliata sa franceză Marion Maréchal, președinta formațiunii politice Identité Libertés.
În discursul ei, rostit într-o franceză fluentă, Meloni și-a expus viziunea unei drepte menite să obțină victoria totală în Europa, în pofida „semințelor de ură” din partea stângii, angajată, potrivit ei, într-o acțiune de destabilizare globală. Triumfătoare și zâmbitoare, ea a desenat contururile unei strategii ce urmărește să transforme Uniunea Europeană din interior, să-i reducă aria de acțiune și să o reorienteze într-un sens conservator și identitar. „Suntem pretutindeni în lume pregătiți să ne asumăm responsabilitatea guvernării”, a declarat ea.
Siguranța liderei de extremă dreapta se sprijină pe stabilitatea excepțională a guvernului său din 2022 și pe buna gestionare a bugetului în 2024 – două reușite pentru o țară mult timp stigmatizată pentru lipsurile sale în acest domeniu. Într-o Franță mistuită de crize și într-o Europă unde partidele tradiționale se clatină, acest succes aparent contrastează atât de mult, încât președinta Consiliului, provenită din matricea neofascistă, se prezintă acum drept model.
„Giorgia Meloni se află într-o poziție superioară oricărui alt reprezentant al dreptei europene”, se bucură Francesco Giubilei, președintele Fundației Giuseppe Tatarella, apropiată de Fratelli d’Italia, partidul doamnei Meloni.
Nu contează acum că proiecțiile prevăd o creștere a datoriei publice a Italiei, de la 135,3% din PIB în 2024 la 138,2% în 2026, și că majorarea ratei de ocupare (proporția persoanelor între 15 și 64 de ani care au un loc de muncă) până la recordul de 62,8% în iulie ascunde salarii reale foarte mici și în scădere. Nu contează nici că reducerea sosirilor migranților clandestini este legată de colaborarea cu miliții care au atacat (fără precedent) o navă umanitară la sfârșitul lui august.
Giorgia Meloni construiește povestea unui stat pe cale să-și regăsească puterea, în ciuda rolului mai limitat decât se spera în dinamica transatlantică, tulburată de revenirea lui Donald Trump la putere.
Evocând în discursul său și politica africană, Meloni a schițat portretul unei Italii care ar fi exact ceea ce Franța se teme că nu mai este: o țară respectată și solidă. Dacă adăugăm și lupta Romei împotriva reglementărilor de mediu, prinde contur un vis de dreapta, posibil grație abolirii a ceea ce în Franța se numește „front republican”. Pentru a câștiga, „dreapta franceză trebuie să reproducă modelul italian”, insistă Francesco Giubilei.
Mesajul doamnei Meloni survine în contextul în care, în Franța, căderea guvernului lui François Bayrou, după cel al lui Michel Barnier, a reînviat ipoteza unei dizolvări a Parlamentului și, deci, a unor alegeri anticipate. Marion Maréchal, niciodată atât de izolată politic, ar putea miza pe sprijinul „nașei” politice italiene pentru a legitima ideea unei uniuni a dreptei – un proiect care nu are sprijinul formațiunii Rassemblement national și nici al Republicanilor, deși animă o parte dintre militanți și este promovat de media afiliate miliardarului Vincent Bolloré.
Nivelul de franceză al doamnei Meloni a fost descoperit în Hexagon când, la preluarea puterii în Italia, France 3 a redifuzat un reportaj din 1996 în care, tânără militantă neofascistă, îl lăuda pe dictatorul Benito Mussolini. În intervenția de sâmbătă, ea a evocat „anii de angajament militant în mișcarea de tineret”, care i-au revelat necesitatea de a „lupta în prima linie”.
Trei decenii mai târziu, în fruntea aceleiași familii politice care a format-o, ea și-a lăudat proiectele de reformă, ce presupun întărirea executivului și o reorganizare a justiției – pe care criticii o consideră o amenințare la adresa independenței instituției judiciare. „Giorgia Meloni a vorbit ca o șefă de facțiune, nu ca o șefă de guvern, cu obiectivul de a face ceea ce ea însăși reproșează stângii: demonizarea adversarilor politici. E orwellian”, denunță Piero Ignazi, profesor la Universitatea din Bologna și specialist al dreptei cu rădăcini neofasciste.
Foaia de parcurs a liderei de extremă dreapta e clară și nu se mai împiedică de aparențele relativei moderații de la începutul mandatului. Făcându-și auditoriul să viseze la o revanșă apropiată, ea nu a ezitat să reia un slogan al lui François Mitterrand, președintele socialist francez, lăudând „forța liniștită” a ideilor extremei drepte și denunțând „societatea lichidă care caută să dilueze tot ce ne definește: comunitate, familie, națiune, religie”.
Fără să-l citeze, ea a preluat astfel un concept formulat de filosoful de stânga britanic Zygmunt Bauman (1925–2017), reper al curentului politic pe care îl acuză că „atrage națiunile într-o spirală a violenței ucigașe”. Termenul se referă la o lume socială marcată de inegalități, de dispariția cadrelor cunoscute, la un „interregn” crud a cărui incertitudine cheamă autoritarismul.
Moment inevitabil, președinta Consiliului italian a adus un omagiu, cu accente trumpiste, lui Charlie Kirk, idolul reacționar asasinat în Utah pe 10 septembrie, un „tânăr curajos”, după cum a spus ea, „care a plătit cu viața pentru curajul ideilor sale și pentru prețul libertății”. Asasinatul politic al ideologului a galvanizat într-adevăr conservatorii și naționaliștii din tot Occidentul. Aceștia prosperă pe un narativ al persecuției, chiar în timp ce administrația Trump atacă violent democrația americană – de la raidurile poliției împotriva migranților, legali sau nu, până la amenințările cu intervenții militare în orașul Chicago (Illinois).
Charlie Kirk se remarcase, între altele, prin denigrarea sistematică a competențelor persoanelor de culoare din SUA, considerate în mod obligatoriu beneficiare ale discriminării pozitive. Îndemna femeile să se supună soților lor. Susținea ca execuțiile să fie organizate în public – și chiar sponsorizate de companii precum Coca-Cola – și considera oportun ca copiii de peste 12 ani să asiste, pentru a avea o experiență formativă.
Meloni, care, asemenea aliaților săi politici din străinătate, a confiscat tema libertății de exprimare, nu a avut niciun cuvânt pentru detractorii noului „martir” al extremei drepte globale, care, de la moartea acestuia, sunt concediați sau sancționați în Statele Unite. Pentru ea, cenzura este întotdeauna de stânga, iar victimele, întotdeauna de dreapta.
